Sean Baker – P E R I F E R I C
“Like all of my films, there’s still an element of not having control.” (Sean Baker)

Sean Baker este un regizor american independent, având 5 filme de lungmetraj și o carieră de 15 ani în cinematografie și în televiziune, lucrând atât ca scenarist și regizor în proiectele cinematografice, cât fiind și co-creator al show-ului TV “Greg and the Bunny”. Pentru acest articol, focusul va fi asupra unui altfel de cinema, asupra unui cineast independent, mai puțin prezent în tot ceea ce înseamnă spațiul hollywoodian și ideea de star-system. Sean Baker este complet dedicat filmului independent și conceptului de micro-buget, folosind (de cele mai multe ori) actori debutanți și resurse limitate din punct de vedere tehnic. Universul creativ (cel al producției efective) devine unul similar celui narativ (al personajelor, al situațiilor limită). Baker afirma într-un interviu faptul că ar fi lipsit de etică și de credibilitate să realizeze filme cu bugete exorbitante pentru povești în jurul cărora gravitează oameni marginali, în situații limită, fără posibilități materiale.

Cele trei filme ale acestuia, care ar putea fi constituite într-o serie sunt „Starlet” (2012), cu Dree Hemingway, Besedka Johnson; „Tangerine” (2015), cu Kitana Kiki Rodriguez, Mya Taylor, Karren Karagulian și „The Florida Project” (2017), cu Brooklynn Prince, Bria Vinaite, Willem Dafoe. Există în mod vizibil aceleași teme recurente ale cineastului legate de ideea de comunitate într-o societate marginală, fără acces și fără posibilități – ori dacă aceste posibilități există, sunt unele aparente și efemere. Baker apelează la o varietate de subteme, printre care se numără sexualitatea, abuzul, consumul de droguri, sărăcia, loialitatea, într-un context în care personajele, extrem de fragile și vulnerabile, par că ajung la o limită, dar își găsesc, în cele din urmă, echilibrul.

„Starlet” (2012) spune povestea întâlnirii tinerei Jane (Dree Hemingway) cu Sadie (Besedka Johnson), o doamnă în vârstă și singură. Jane găsește o sumă considerabilă de bani într-un termos cumpărat de la Sadie (pe care îl vindea la târgul de vechituri), iar acesta va fi punctul declanșator ce va stabili ritmul poveștii. Baker explorează tema unei reîntâlniri neașteptate (cea a lui Jane cu o posibilă figură maternă, absentă din viața sa, iar cea a lui Sadie cu fiica pierdută) – pentru ambele există o nevoie de a fi împreună. Inițial, această nevoie apare de la mustrările de conștiință ale lui Jane, știind că banii sunt ai acesteia, dar fiind în dubii cum și dacă să îi înapoieze. Jane și Starlet, câinele Chihuahua, vor intra obsesiv în viața lui Sadie prin mici banalități – de la drumuri cu mașina, la seri la bingo, realizând treptat nevoia reciprocă de a petrece timp împreună. Lucrurile se complică datorită unor factori externi (jobul lui Jane, colegii de apartament), însă la final, Jane și Sadie reușesc să fie împreună, fie că vor merge la Paris (orașul preferat al lui Sadie), fie că nu – important este faptul că sunt din nou în aceeași mașină care le-a adus împreună încă de la început.

„Tangerine” (2015) a produs numeroase controverse în lumea cinematografică și a primit recunoaștere internațională, fiind, în urma unor limitări de buget, filmat în întregime cu telefonul

mobil, alături de actori debutanți și de cele mai multe ori, filmat pe sistemul run and gun. Însă, mai mult decât controversa sau creativitatea tehnică, este important modul în care filmarea cu telefonul mobil, în echipă restrânsă, a contribuit la nivel narativ – fiind vorba de actori debutanți într-un context vulnerabil. Povestea din „Tangerine” se învârte în jurul unei comunități transgender pe parcursul unei singure zile. Povestea este spusă pe mai multe planuri, care spre finalul filmului, se vor intersecta. Fiind un road-movie, personajele sunt mereu pe fugă, mai ales Sin-Dee (Kitana Kiki Rodriguez) și prietena sa, Alexandra (Mya Taylor), în căutarea lui Chester (James Ransone) și a amantei sale. Imaginea neprocesată, hand-held, granulată, în general întreaga estetică documentaristă/home-movie, conferă și mai mult senzația de autenticitate, transformând privitorul într-un martor direct al acestei povești, plasată în diferite zone cheie din L.A.

„The Florida Project” (2017) explorează din nou tema comunității într-o societate marginală, de această dată plasată în contextul Walt Disney World și a motelurilor aflate la periferia Disney, ce odată erau destinate turiștilor, iar acum au devenit ultimul resort al celor fără adăpost. Baker centrează povestea în jurul unor familii și a unor copii a căror singură posibilitate financiară de cazare temporară este motelul. Cineastul documentează relația dintre fetița de 6 ani, Moone (Brooklynn Prince) și mama sa, Halley (Bria Vinaite), modul în care acestea supraviețuiesc de pe o zi pe alta și influența unei figuri paterne, Bobby (Willem Dafoe), managerul hotelului, un personaj aparent rigid, însă în esență la fel de vulnerabil ca toți ceilalți. Baker documentează modul în care personajele vor coexista în acest motel pe parcursul unei veri lungi, pline de evenimente ce le vor perturba existența, și așa una instabilă. Estetica documentaristă, autenticitatea poveștii, actorii debutanți (excepție făcând Dafoe) se mențin și aici, în ciuda bugetului semnificativ, vizibil la nivelul transformării tehnice/stilistice. Însă, există și aici o singură secvență, cea finală, filmată cu telefonul mobil, din motive pe care Baker le numește „evidente”– momentul în care cele două fetițe ajung la Disney World este filmat clandestin, fără aprobări, fiind necesar ca echipa tehnică să fie cât mai puțin vizibilă: așadar totul este filmat din POV-ul lui Moonee care ajunge la Disney.

Baker, alături de co-scenaristul Chris Bergoch și unul dintre producători, Shih-Ching Tsou (personajul Mamasan din „Tangerine”), reușeșc să mențină o echipă restrânsă, în care fiecare membru ocupă poziții de lucru multiple, reducând pe cât de mult posibil costurile și concentrând atenția asupra acestor povești mai puține spuse, asupra unor oameni neobservați, periferici. Cineastul se remarcă printr-o privire vulnerabilă și empatică asupra personajelor sale, scoțând la iveală, în ciuda unor vieți tulburătoare, fără aparente posibilități, puținele momente de reală fericire.

“At any moment, I’ll be inspired by something happening on the other side of the parking lot and say, ‘I’m not going to stick to the schedule right now, I’m going off schedule to grab something that is much more interesting and that’s like a happy accident” (Sean Baker).