It made me realise that cinema could be about ordinary people and their dilemmas. It wasn’t a film about stars, or riches or absurd adventures
Ken Loach, cineast britanic, este activ pe scena teatrală și cinematografică încă din anii ‘60, remarcându-se, în toată filmografia sa, teme recurente ce privesc idealuri și problematici sociale precum sărăcia, exploatarea, relația dintre angajați și superiori, egalitatea de șanse etc.
Structura narativă este în general una lineară, cronologică, aparent banală și previzibilă, însă construită într-o manieră foarte atentă – sunt vizibile preocupările și frământările personale ale cineastului în temele tratate, mai ales în filmul câștigător al numeroaselor premii precum premiul pentru cel mai bun film britanic în cadrul Bafta, premiul Palm d’Or la Cannes, premiul César și multe alte recunoașteri internaționale pentru: I, Daniel Blake (2016).
Loach spune povești despre oameni banali, marginali pe care îi surprinde în mijlocul unor evenimente esențiale din viața acestora. În cazul protagonistului din I, Daniel Blake (2016), Loach alege să expună un episod marcant din viața acestuia și toată experiența sa în contact direct cu sistemul britanic birocratic și sistemul de sănătate complet disfuncționale – aspecte ce conduc treptat, spre moartea sa. Asemeni eroului din filmul Moartea domnului Lăzărescu (Puiu 2005), Daniel Blake este victima unui sistem în care caută lămuriri și explicații despre propriile drepturi și luptă cu îndârjire să afle răspunsuri – chiar dacă acest proces duce, inevitabil, către moartea sa.
Există așadar un discurs recurent prin care Loach expune aceste manifestări, de la abuzul de putere, la injustiție, iar în ultimele sale filme este cu atât mai vizibilă preocuparea pentru tot ceea ce înseamnă marginal. Într-un interviu pentru The Guardian, cineastul afirma faptul că Hoții de biciclete (De Sica, 1948) este filmul marcant al vieții sale – „It made me realise that cinema could be about ordinary people and their dilemmas.” Cu atât mai mult, în cel mai nou film, Sorry We Missed You (Loach, 2019) există o puternică influență a neorealismului italian transpus în actualitatea spațiului britanic, mai precis în Newcastle, cu focusul asupra unei familii ce se confruntă cu diferite probleme desprinse din cotidianul banal, însă marcante pentru destinul lor.
Din punct de vedere estetic, Loach se plasează în realismul britanic, preocupat de tot ceea ce înseamnă periferic – aici existând cu adevărat cazurile autentice și profunde pe care le explorează în detaliu. Atât la nivel compozițional, cât și cromatic, la Loach în general totul este într-o zonă neutră, predominând nuanțele de gri. Personajele sunt unele identificabile, iar modul în care sunt reprezentate, de asemenea – de la costume, scenografie, limbaj, la întreg sistemul de referințe. Realismul social este resimțit din toate punctele de vedere – mai mult, personajele sunt, de cele mai multe ori, plasate în zone industriale, în apartamente de bloc de la marginea orașului. Spre exemplu, în cazul I, Daniel Blake există o diferență imensă între Blake (și locuința sa – simplă, însă curată și aranjată) și Katie (care nu are resurse să-și hrănească copiii și trăiește de pe o zi pe alta, prin intermediul ajutorului lui Blake). De asemenea, vecinul lui Blake are un rol foarte important în poveste, tânărul care vinde teniși contrafăcuți prietenilor lui.
Așadar, Loach creează o lume extrem de actuală și universală prin personaje autentice care se confruntă zi de zi cu probleme extrem de dure, reprezentate însă în mod obiectiv – cineastul expune o lume, așa cum este ea.
Text scris de ILINCA STRATON
23 film
