Cities in Movies – Copenhaga

Pentru această nouă serie de „Cities in Movies”, focalizarea va fi asupra spațiului nordic, mai precis Copenhaga, epicentrul mișcării Dogma95, formată de către Lars von Trier și Thomas Vinterberg și oficializată prin decalogul „The Vow of Chastity” din 13 martie 1995. Această mișcare a revoluționat tocmai printr-o serie de principii stricte care ar fi contribuit la clădirea cât mai obiectivă a unui cinema realist (lipsa creditării autorului, folosirea exclusiv a luminii naturale, a scenografiei din locație, a camerei hand-held etc. – https://en.wikipedia.org/wiki/Dogme_95).

Pramod, 8 year: Is it because the houses are far apart that the people are far apart? (Efter brylluppet / After the Wedding, Bier, 2006)

Primul film din această serie este cel al lui Susanne Bier, o regizoare daneză ce a contribuit la mișcarea Dogma95 prin „Open Hearts” (Bier 2002). „After the Wedding” (Bier 2006) spune povestea lui Jacob (Mads Mikkelsen) care îngrijește un orfelinat din Mumbai și reîntoarcerea sa acasă, la Copenhaga, pentru a obține fonduri de la Jorgen (Rolf Lassgård), un finanțator danez. Participarea lui Jacob la nunta fiicei lui Jorgen și reîntâlnirea cu Helene (Sidse Babett Knudsen), partenera sa din trecut, vor devoala secrete de familie majore. În cadrul nunții, există câteva note similare cu reuniunea de familie din „Festen” (Vinterberg, 1999).

Copenhaga va fi un reper important la nivel stilistic. Bier combină stilistica hand-held, home-movie, cu elemente extradiegetice ce vor sparge convenția realistă specifică Dogmei. Mai mult, Bier optează pentru o delimitare foarte clară între cele două lumi – exotismul și aparenta simplitate a vieții din Mumbai versus austeritatea nordică, opulența high-class-ului danez. Mumbai- ul este reprezentat prin muzica orientală, cromatică saturată, în antiteză cu spațiul gri, neutru danez – adăpostul lui Jacob din Mumbai versus vila lui Jorgen din Copenhaga. Implicit, Bier semnalează mult prea pronunțat diferențele cultural-sociale, însă reușește să contureze o poveste originală în jurul unor motive clasice – reuniunea de familie, nunta și înmormântarea.

 

Erik: I’m going to hold on to you for the rest of my life.
(Kollektivet / The Commune,Vinterberg, 2016)

Co-autorul Dogma95, Thomas Vinterberg, depășește granițele mișcării daneze din 1995 și se îndepărtează de regulile odată impuse. Însă, spre deosebire de Trier, care va experimenta estetica formalistă, autoreferențialitatea („Melancholia”, „The House That Jack Built”), Vinterberg rămâne într-o zonă bine delimitată a cinemaului realist, obiectiv, în care intervenția auctorială este cât mai puțin prezentă. „Festen” (1999) și „The Hunt” (2012) sunt câteva dintre filmele emblematice ale cineastului și ale reprezentării comunității și familiei în spațiul danez rural, provincial.

Povestea filmului „The Commune” (Vinterberg, 2016) este, de această dată plasată în Copenhaga anilor ‘70, în jurul unui cuplu și a fiicei lor, care decid să împartă chiria casei părintești moștenite cu alte persoane. Însă destinele protagoniștilor Anna (Trine Dryholm) și Erik (Ulrich Thompsen) se vor transforma radical atunci când, în viața și în casa lor, va interveni o a treia persoană.

Din punct de vedere stilistic, Vinterberg recreează părți și momente dintr-o Copenhaga a anilor ‘70 – universitatea (unde Erik predă) și casa (în care locuiește această mini-comunitate) devin „adăposturi” cheie. Cineastul redă, din nou, povestea unei comunități, de această dată într-un oraș cosmopolit, modern, într-o eră a libertății de exprimare, a toleranței sociale și a unei familiarități firești de a fi împreună cu Celălalt.

Elmer: I’m not afraid anymore, Erik.
(Der kommer en dag / The Day Will Come, Nielsen, 2016)

„The Day Will Come” (Nielsen 2016) spune povestea dramatică a unor copii abuzați într-un orfelinat danez și a încercărilor lor de a evada și de a se reîntoarce acasă, în Copenhaga. Nielsen optează pentru conturarea poveștii în sens clasic, urmărind un pattern specific al dramelor sociale ce implică abuzurile din interiorul orfelinatelor, mușamalizările cazurilor și modul în care acești copii nu au nicio scăpare. Protagoniștii, Erik (13) și Elmer (10) sunt preluați de către statul danez și trimiși din Copenhaga la centrul Gudbjerg din pricina situației lor familiale – mama grav bolnavă, tatăl absent și lipsa unei stabilități financiare.

Abuzurile din interiorul orfelinatului Gudbjerg sunt păstrate în umbră, dar prezente în mod recurent. Băieții sunt folosiți ca forță de lucru ieftină, iar directorul Heck și ajutoarele sale, mențin băieții docili prin violență fizică, verbală, psihică, abuzuri sexuale și medicație excesivă. În urma unor încercări eșuate de evadare, Elmer va fi cel ce va reuși să facă primii pași pentru salvarea sa, a fratelui său mai mare și a întregii comunități de băieți din orfelinatul Gudbjerg.

Atât narativ, cât și stilistic, filmul face parte dintr-un model recognoscibil de cinema de public – o poveste ce redă evenimente reale dramatice, prezentate prin perspectiva celor doi frați și a evoluției lor. În acest caz, Copenhaga, deși relativ absentă, devine un spațiu escapist extrem de relevant, la care cei doi frați vor tânji să se reîntoarcă.

Text scris de ILINCA STRATON