Spațiul asiatic a oferit, pe parcursul anilor, o serie de producții cinematografice impresionante, începând cu filmele lui Akira Kurosawa, Yasujirō Ozu, Hayao Miyazaki și ajungând la Wong Kar-Wai, Hirokazu Koreeda, Chan-wook Park, Bong Joon Ho și mulți alții.

Pentru acest articol în care vorbim despre Cities in Movies, focusul va fi asupra Tokyo-ului văzut prin prisma unor cineaști exteriori spațiului asiatic, mai precis Sofia Coppola, Gaspar Noé, Leos Carax, Michel Gondry, singura excepție fiind sud-coreeanul Bong Joon Ho (Shaking Tokyo, ultimul fragment al filmului „Tokyo!”). În toate dintre aceste trei filme („Lost in Translation”, „Enter the Void” și „Tokyo!”), orașul devine un personaj în sine – unul activ, în mare măsură, dar care are și acea calitate de martor, de observator, fără să îl percepem concret, ci mai mult să îi simțim prezența.

Lost in Translation (2003),

r. Sofia Coppola, cu Bill Murray, Scarlett Johansson

Bob: I don’t want to leave.
Charlotte: So don’t. Stay here with me. We’ll start a jazz band.

După debutul cinematografic cu „The Virgin Suicides”, Sofia Coppola revine în 2003 cu filmul „Lost in Translation”, film care câștigă Premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu original.
Acțiunea este plasată în metropola Tokyo, într-un hotel similar unui spațiu gol, impersonal, în timp ce orașul, pentru niciunul dintre personaje, nu pare înțeles și rămâne în mare măsură, un observator pasiv. În acel hotel se întâmplă să se cunoască doi americani, Charlotte, o tânără absolventă de facultate (Scarlett Johansson) și un actor în declin (Bill Murray). Ambii se confruntă cu probleme în căsnicie și cu o perioadă de dezorientare, confuzie, incertitudine. Acesta este și momentul în care se întâlnesc. Fiecare dintre cele două personaje are, în acel punct de cotitură, nevoie de un străin ce devine brusc, extrem de familiar. Coppola propune povestea unei întâlniri petrecute într-un oraș modern și vibrant pe care îl vedem, cel mai profund, prin fereastra camerei de hotel, și nu atunci când e prezent direct și riscă să devină unul estetizat.
Sofia Coppola va urmări, pe tot parcursul filmului, întâlnirea empatică dintre cei doi și modul în care aceștia își vor împărți singurătatea, într-o cameră de hotel.

Film extract: https://www.youtube.com/watch?v=eNK7N3AwVFQ

Lost in Translation, r. Sofia Coppola

Tokyo! (2008), r. Leos Carax , Michel Gondry, Bong Joon Ho,
cu Ayako Fujitani, Jean-François Balmer, Teruyuki Kagawa și Denis Lavant.

Cei trei cineaști, exteriori spațiului japonez, creează un triptic cinematografic original – trei povești individuale plasate în megalopolisul Tokyo. Interior Design (M. Gondry) vorbește despre o poveste absurdă, specifică cineastului, în care personajul central feminin se va metamorfoza într-un scaun; Merde (L. Carax) explorează universul straniu al unui om ce trăiește într-un canal din subteranele Tokyo-ului, modul în care se raportează la lume și sentința sa, iar ultimul episod, Shaking Tokyo (B.J. Ho) spune povestea unui bărbat care nu și-a părăsit apartamentul timp de 10 ani, declicul produs care îl va face să iasă în exterior și mai mult, ce găsește atunci când iese.
Privirea exterioară asupra orașului și modul în care acesta devine un personaj în sine, fie că vorbim despre cei doi tineri care se mută în Tokyo și modul în care viața lor se va schimba (Interior Design), fie despre Tokyo-ul subteran și modul în care omul cu barba roșie percepe orașul ca fiind unul eliberator și halucinant (Merde); fie ultima poveste, în care orașul e aparent absent (Shaking Tokyo), este observația centrală a cineaștilor ce leagă cele trei episoade, ce vorbesc atât despre ideea de alienare, de dezorientare și confuzie, cât și de dezumanizare.

Tokyo! (r. M. Gondry, L. Carax, B.J. Ho)

Trailer: https://www.youtube.com/watch?v=z1qzGPOXjQk

Enter the Void (2009), r. Gaspar Noé, cu Nathaniel Brown, Paz de la Huerta.
[first lines] Oscar: Hey. Hey, Linda. C’mere. Come outside. I wonder what Tokyo looks like from up there.

Deși pentru protagonistul lui Noé, viața se încheie la începutul filmului, în momentul în care este trădat de către prietenul lui și ucis în urma unui trafic de droguri într-o baie a unui bar, reala călătorie mistică și halucinantă a sufletului său care se vede pe sine, căutând o formă de reîncarnare, de afterlife, abia începe. Din acel moment, perspectiva stilistică se va transforma într-una first person, văzând și percepând totul prin intermediul punctului de vedere al protagonistului, transformând toată experiența privitorului într-una și mai activă, personală, spirituală. Universul stilistic construit de către Noé este unul sufocant, saturat, într-un Tokyo în care neoanele și muzica tehno sunt ultra-prezente.
Există așadar un mix între convenția realistă (planuri-secvență, spații reale) și încălcarea ei în punctele cheie, în care nu mai există granițe palpabile între real-imaginar-halucinație. Deși Tokyo-ul lui Noé este unul psihedelic și halucinant, este simultan și unul extrem de coerent, precizia geografiei reale a spațiului fiind una importantă în logica narativă și stilistică.

Enter the Void, r. Gaspar Noé

Intro & Film Credits Extract: https://www.youtube.com/watch?v=wNtxgxYY7sI

Text scris de ILINCA STRATON